Am citit primul eseu din „Tratat de descompunere” și pot spune deja că înțeleg de ce francezii au fost înnebuniți după această carte, la scurt timp după apariție(1949).

Cioran își începe lucrarea cu eseul „Genealogia fanatismului”. Așa cum sugerează titlul, Cioran încearcă și, totodată, reușește să pătrundă în măruntaiele fanatismului de tip religios, să le sugrume, iar ele, sub chinul cauzat de „scepticul de serviciu al unei lumi în declin”, se mărturisesc pe sine cu o sinceritate brutală. Eseul ne oferă o bine-meritată baie de deziluzionare, într-o perioadă în care fanaticii religioși încă mai reușesc să ucidă luciditățile omului naiv.

Ideile și doctrinele, susține Cioran, sunt în sine neutre, însă omul își proiectează în ele „flacăra și nebunia”, cu alte cuvinte perspectiva proprie asupra lumii, și le transformă în credințe.

Nevoia de ficțiune a omului, idolatria lui instinctuală, îi suscită dorința de a făuri simulacre de zei, pe care îi adoptă mai apoi cu febrilitate. Adorându-i, ajunge să ucidă în numele lor: „cel care iubește peste măsură un zeu îi constrânge și pe ceilalți să-l iubească, și îi extermină dacă refuză.” Acest aspect ne este cunoscut tuturor, mai ales prin prisma Inchiziției, însă chiar și în zilele noastre aparent pline de pace, există oameni persecutați și uciși în urma refuzului, neadărării la religiozitatea dominantă locului în care s-au născut.

„Când omul își pierde facultatea de a fi indiferent, el de vine un asasin virtual.”

Acea facultate a indiferenței nu trebuie confundată cu cea a ignoranței. Cioran face referire la indiferența în ceea ce privește religiile și doctrinele, altfel spus, menținerea în afara granițelor vreunei religii, doctrine, lipsa zelului față de un zeu sau altul. În fond, pierderea facultății de a fi indiferent este tot una cu pierderea lucidității.

Nevoia de a crede a infestat spiritul, i-a distrus sublimul purității și l-a transformat pe om în criminal. Cel care „dispune de un adevăr, de adevărul lui” este mai perfid decât diavolul însuși.

„Când refuzi să admiți că ideile pot fi schimbate între ele, sângele curge…”. Lipsa de maleabilitate și ochii înflăcărați prevestesc crima.

„Căderea, spune Cioran, este urmărirea unui adevăr și siguranța de a-l fi găsit, pasiunea pentru dogmă.” De aici, ia naștere fanatismul, „care molipsește sufletele, le supune, le sfărâmă sau le exaltă…”

În continuare, Cioran îi identifică pe adevărații bine-făcători ai omenirii: scepticii. Nepropunând nimic, nesusținând că dețin un adevăr absolut, ei îi nimicesc umanității prejudecățile și-i analizează delirul.

„Mă simt mai în siguranță lângă un Pyrrhon decât lângă un sfânt Paul, pentru bunul motiv că o înțelepciune ce rostește cuvinte de duh este mai blândă decât o sfințenie dezlănțuită. Într-un spirit arzător regăsești un animal de pradă deghizat; niciodată nu te poți feri îndeajuns de ghearele unui profet…”

Profeții sunt peste tot. Ne sufocă. Chiar și câinii de pe străzi par a avea convingeri, dar spre binele nostru nu au cuvinte. Ce flăcări ar fi aruncat asupra noastră!

„Priviți în jurul vostru: pretutindeni – larve care predică.”

„Toți se străduiesc să îmbunătățească viața tuturor: chiar cerșetorii, chiar bolnavii incurabili aspiră la aceasta; trotuarele lumii și spitalele sunt pline de reformatori.”

Cioran face o analogie între vicleni, farsori, șmecheri și fanatici. Cei dintâi, necrezând în nimic, nu-ți scotocesc prin inimă. Lipsiți de orice doctrină, nu au decât capricii și vicii, care sunt de nenumărate ori mai tolerabile decât despotismul cu principii. „Fanaticul, în schimb, este incoruptibil: dacă pentru o idee, ucide, el poate la fel de bine să se lase ucis pentru ea; în amândouă cazurile, tiran sau martir, este un monstru.”

„Nu există ființe mai primejdioase decât cele care au suferit pentru o credință: marii persecutori se recrutează printre martirii cărora nu li s-a tăiat capul. Suferința nu numai că nu micșorează pofta de putere, dar o ațâță; de aceea spiritul se simte mai la largul său în preajma unui fanfaron decât în cea a unui martir; și nimic nu-i repugnă mai mult decât spectacolul în care se moare pentru o idee…”

„Comoția lingvistică” a lui Cioran, cum numește Gabriel Liiceanu în „Itinerariile unei vieți” despărțirea de limba română, are loc în 1947. În luna martie, Cioran trimite manuscrisul lui „Précis de décomposition” Editurii Gallimard, care își dă acordul de publicare și semnează cu autorul un contract. Fiind un debutant, pentru Cioran urmează doi ani de așteptare. Totul până în ziua în care află de un concurs menit să premieze cel mai bun manuscris francez scris de un străin. Trimite manuscrisul lui „Précis de décomposition”, iar manuscrisul impresionează. Editura Gallimard se trezește și îi lansează cartea la începutul toamnei. Cioran nu primește însă premiul, deși 5 din 9 membri ai comisiei se pronunțaseră pentru el, fiindcă au considerat că manuscrisul este prea pesimist și că n-ar fi bine să i se dea o recompensă oficială. Cu toate acestea, volumul face mare vâlvă în presa vremii, iar premiul îi este acordat în anul următor. La Paris, gestul este considerat ca un succes fără precedent.

„Genealogia fanatismului” este un eseu menit să deziluzioneze, să sporească luciditatea individului și să-i mențină în picioare „facultatea de a fi indiferent”. Nu trebuie privit ca pe un atac asupra religiei în sine sau a spiritualității în sine, ci trebuie tratat drept un spin înfipt în inima fanatismului derivat din doctrină și a profeților acestuia. Iar acest fanatism ni se reliefează tuturor de către „larvele care predică”.

Anul se poate încheia acum.

Valentin Mihăilă, 31 decembrie 2021