Ah, ce dor mi-a fost să scriu o recenzie! A trecut mai bine de un an de la precedenta prezentare a unei cărți, timp în care am menținut acest blog aproape inactiv. Curios lucru, în timpul abandonului, statisticile zilnice au fost chiar și de 10 ori mai mari decât în perioada în care postam constant. În fine, să lăsăm deoparte analizele matematice. Am început să scriu din nou pe blogul pasionaților de lectură și doar asta trebuie să conteze.

„Oameni sărmani” – F. M. Dostoievski

Spre sfârșitul lui mai 1845, într-o noapte albă, doi debutanți din literatura rusă, prozatorul D. V. Grigorovici și poetul N. A. Nekrasov, citesc un manuscris înmânat de autorul său spre a fi lecturat în vederea stabilirii valorii sale literare. Dimineața, cuprinși de un entuziasm copleșitor și de-a dreptul uimiți de valoarea manuscrisului intitulat „Oameni sărmani”, cei doi tineri scriitori aleargă la criticul Belinski și-i înmânează acestuia manuscrisul „noului Gogol”, așa cum l-au numit pe Dostoievski preafericiții cititori ai romanului. Criticul Belinski citește manuscrisul și confirmă plin de entuziasm valoarea autorului pe care dorește să-l cunoască numaidecât. Scena cu cei patru protagoniști din casa lui Belinski, rămâne una memorabilă, prin exemplaritatea atmosferei intelectuale în care pătrunde un geniu, de ale cărui scrieri ne bucurăm noi astăzi.

„Oameni sărmani”, roman epistolar publicat în anul 1846, este piatra de temelie a universului dostoievskian. Acesta tratează problema omului neînsemnat în societate, bunăoară funcționarul mărunt, care se zbate în penuria Sankt Petersburgului anilor 1800.

sursa: http://www.alexanderpalace.org/petersburg1900/30.html

Makar Devușkin, un funcționar bătrân și sărac, trăiește într-o cămăruță amenajată în bucătăria gazdei sale, dincolo de un perete măcinat de igrasie. Deși condițiile sunt mizere, hainele-i sunt rupte și peticite, iar cizmele sale abia mai pot fi purtate, bătrânul copist are totuși un motiv de bucurie: atunci când privește pe fereastră, vizavi, vede camera luminată a rudei sale îndepărtate, Varvara Alexeevna, o fată la fel de săracă și neprihănită, cu sănătatea șubrezită.

Între cele două rude începe un schimb de scrisori impresionant, constant, plin de afectivitate, tristețe, sacrificiu și bunătate. Makar Devușkin își sacrifică toți banii pentru ai trimite Varvarei mici cadouri, printre care bomboane și materiale pentru croitorie, iar aceasta îi oferă în schimb cărți. Când Varvara are lipsuri, Devușkin îi trimite numaidecât puținele ruble pe care le are, chiar dacă hainele i se rup pe zi ce trece, iar proprietara îl bate la cap să-i plătească chiria. Varvara, la rândul ei, își sprijină prietenul de corespondență, atunci când fondurile financiare dezolante îi permit acest lucru. După mai multe schimburi de cărți și păreri stângace despre literatură, schimbate între cei doi prin intermediul scrisorilor, Makar Devușkin are următoarea reflexie: „Bun lucru e literatura, Varenka, foarte bun; asta am aflat-o de la ei acum trei zile. Un lucru profund. Întărește inimile oamenilor, te învață – și câte lucruri diferite nu se scriu despre asta prin cărți. Și e foarte bine scris. Literatura e un tablou, adică, într-un fel, e un tablou și o oglindă; o expresie a pasiunii, o critică subtilă, o morală și un document.” 

Corespondența celor două rude ne poartă prin tărâmurile emoționante ale unor oameni săraci, cu o soartă cutremurătoare, dar înzestrați cu o bunătate debordantă și credință în Dumnezeu. Sacrificiile pe care le face Makar Devușkin pentru a-i oferi rudei sale o mică bucurie, se pot citi în aproape fiecare scrisoare. Bătrânul muncește pentru a-i oferi Varvarei ceea ce îi lipsește, deși el însuși are lipsuri enorme, până când, un eveniment inevitabil se produce: Varvara Alexeeva se mută din casa din Sankt Petersburg, profitând de o șansă de a ieși din sărăcie, lăsându-l pe funcționarul Makar Devușkin să-i plângă de dor.

Ceea ce prezintă Dostoievski prin acest Makar Devușkin, este condiția omului neînsemnat în societate, a funcționarului de cea mai joasă speță, cuprins de o penurie cumplită, ridiculizat de oamenii înstăriți și batjocorit cu fiecare ocazie, căruia îi este îngrădit dreptul de a se exprima liber, dar care se încrede întru totul în puterea lui Dumnezeu, și-i mulțumește pentru fiecare clipă de viață oferită. Aceasta este, în definitiv, salvarea omului lipsit de forțe financiare, de prieteni, ori de iubire. Dostoievski evidențiază aceeași condiție și prin funcționarul Marmeladov, din „Crimă și pedeapsă”, care împrumută o parte din caracteristicile personajului din cartea sa de debut.

„Oameni sărmani” este, în definitiv, un roman pe care oricine îl va savura de la prima și până la ultima pagină, în care este relevată viața oamenilor sărmani, precum și sărăcia citadină a Rusiei, din aristocraticul secol XIX.

Cartea se poate comanda de pe Libris.ro

 

Vă mulțumesc pentru atenția oferită și sper că v-a plăcut recenzia mea, căci am scris-o cu foarte mari emoții.

Valentin Mihăilă

---

Citește interviul pe care l-am oferit blogului Crâmpeie de suflet -> INTERVIU

Citește recenzia cărții mele de debut – > RECENZIE

---